Articole

Iepurii și Lastocika

Când lămâile și amarul din paharul tău devin prea grele,  le vrei răzbunate. Când cauți un deznodământ la toate suferințele, vrei să apuci de gât primul om cu epilogul sub braț.

Chiar nu vă văd mamele voastre când plecați de acasă? Dar cred că și acasă tot într-un rapăn trăiți, cu porcii la grămadă…

Aceste cuvinte jignitoare, la fel ca multe altele din cartea ”Iepurii nu mor” mi-au provocat un sentiment de deznădejde și milă pentru toți oamenii care ajung să fie tratați în așa hal… Fiindcă mai mult ca orice, cuvintele taie în carne vie și rămân ca o rană deschisă, purulentă care nu se usucă niciodată. Mai ales copiii care au fost etichetați de mici (prost, prostănac, sărăntoc, împuțit, lenos, puturos, idiot…) cresc cu aceste cuvinte. Și situația descrisă în carte nu este una individuală. Este una comună școlilor sovietice. Și acum mă gândesc că acești copii au crescut mari și au copii. Oare cum îi iubesc și cum îi educă?

Într-un alt articol vă voi povesti istoria unui copil care stătea în ultima bancă mereu, care avea cărțile cele mai ”rufoase”, care era ”prost și sărac”, iar el a rămas cu acest gând până acum. Nu s-a putut ridica mai mult. La 30 de ani este convins că lucrurile anume așa au fost scrise pentru el…

Poziția aceasta de a sta în fața clasei, în capul mesei, în fața rudelor, în fața careului….este foarte răspândită la noi în Moldova. Și nu de puține ori am avut exact aceeași senzație ca și Sașa. De frică, rușine și negare a propriei ființe.

”Capul i s-a umplut de broaște tăiate și de râsetele acelea care semănau cu niște palme și perciuni smotociți…”

Cât chin este în sufletul unui copil care vrea doar să fie acceptat și iubit. Câtă disperare pune stăpânire pe ființa unui om poreclit și batjocorit? La ce distanță este dorința de a dispărea? De a se răzbuna? De a pune capăt agresorului? De a face la fel cu cei din jur?

Vă zic eu că este foarte aproape. La nici un pas distanță. O confirmă și Lastocika Tatianei Țâbuleac. Când lămâile și amarul din paharul tău devin prea grele, le vrei răzbunate. Când cauți un deznodământ la toate suferințele, vrei să apuci de gât primul om cu epilogul sub braț. Iar aceste două cărți mi-au întărit convingerea că firea oamenească nu  este  ”fizică”, dar mai degrabă un ghem de emoții și experiențe. Dragoste și bucurie. Ură și deznădejde. Iar când te apucă aceste stări, nu ai cum să le alungi. Trebuie să treci prin toate ca să ieși la suprafață. Unii decid că vor să fie mai buni decât eticheta sau porecla. Alții rămân cu ea în minte și oase pe viață. Și nu mai pot face nimic decât prost sau prostii. Nu este ca în cărțile de dezvoltare personală. Am vrea să fie ca la carte, dar cu mintea omului nu te pui…

nu trăiam, mă târam printre rămășițe. milă, vechituri, pantofii unei moarte – mai mult decât atât nu avea nimeni pentru mine. îmi rămânea școala. am tras linie sub ce numisem până atunci bine și am început să învăț.

Să mă fac doctor – era tot ce-mi rămăsese…

 

Și când mă uit la știri și văd grozăvia ce li se întâmplă multor copii la școală, acasă, în stradă – mă gândesc doar prin ce au trecut adulții agresori? În ce școală sau în ce familie nu au fost iubiți? Unde și când li s-a rupt voința de mai fi buni cu cei din jurul tău?

 

Tags
Show More

Related Articles

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Check Also

Close
Back to top button
Close